După ce m-am întors din India, acum un an și jumătate, în București, am primit un mesaj pe Facebook de la o fată cu care aveam prieteni în comun de la Universitatea Alterativă. „Ema, eu sunt imobilizată în scaunul cu rotile; aș vrea să lucrăm împreună Yoga.”

Am avut emoții, dar mi-am adus aminte că ceea ce practic este dincolo de anumite posturi și că respirația și meditația, dar și anumite posturi, sunt foarte eficiente.

Când ne-am văzut pentru prima dată, i-am simțit puternic apăsarea. Se uita în jos și se simțea spășită. Ca și cum se abandonase, dar voia să mai încerce ceva. M-am înduioșat, dar apoi mi-am spus: „persoana asta a venit și, pentru asta, are foarte multă putere”, iar din acel moment s-a produs un declic în mintea mea și am văzut-o doar prin filtrul proprii ei puteri.

Acum, Nicoleta este foarte aproape de a merge din nou pe picioarele ei, după ce a fost în scaunul cu rotile timp de zece ani.

Mai jos, ea ne povestește cum au fost un și jumătate de lucru împreună 🙂

Pentru audio, aici:

Nicoleta, îți mulțumesc că ai acceptat să împărtășești povestea ta cu oamenii. Cred că ești curajoasă și din punctul acesta de vedere. De un an și jumătate, de când lucrăm noi împreună, m-am întrebat de multe ori cum o să las să fie în lume tot ceea ce am trăit împreună. Vreau ca oamenii să audă măcar puțin cât de curajoasă și perseverentă ești în procesul tău.

Și eu îți mulțumesc pentru tot ce a însemnat acest un an și jumătate, pentru tot suportul și pentru că aici m-am simțit cel mai în siguranță, am simțit că nu e nevoie să mă schimb, că pot să fiu cine sunt eu, cu toate umbrele mele, și pot aici să vin și ele sunt acceptate. Îți mulțumesc mult de tot pentru asta.

Putem să povestim puțin despre tine, cum ai fost?

Întotdeauna am simțit că afecțiunea mea a fost într-un context emoțional. De frică, de vină, de neputință. Luat strict fizic, după șapte ani de sport de performanță, am început să am probleme cu articulațiile, să se inflameze. Ușor-ușor am ajuns în scaunul cu rotile, am încercat mai multe tratamente, practic tot ce e disponibil momentan în România și în afară. Tratamentele au avut la rândul lor complicații și am ajuns, de la a vindeca, la a mă îmbolnăvi, a suferi foarte mult pe parcursul a zece ani. Au fost și perioade mai bune, și perioade mai grele, în care am fost destul de jos; au fost perioade în care am crezut că am găsit răspunsul, dar nu era acela.

Simți că a fost un anume moment în care s-a declanșat afecțiunea?

Simt că au fost mai multe momente. Poate de asta am și ajuns la concluzia că a fost ceva foarte legat de emoții și de contextul vieții mele și al lucrurilor pe care le trăiam. În familia mea au existat… de la agresiune verbală, fizică… o să încerc să mă detașez de experiența părinților mei și o să vin înspre ceea ce am trăit eu când eram copil: am trăit în frică și în neputința de a interveni, de a schimba ceva, de a ajuta acolo unde simțeam că ar fi nevoie de ajutor. Așa am început, cu sensibilitate foarte mare, cu un blocaj, cu o emoție prea mare, iar toate lucrurile astea s-au tradus în timp în incapacitatea mea de a-mi exprima emoțiile, invulnerabilitatea foarte mare; în relațiile de dragoste, sufeream foarte mult și căutam oameni care să nu îmi poată provoca în niciun fel tipul de suferință pe care îl văzusem în familie. Acum, citind cartea lui Gabor Mate – When the Body Says No, și înțelegând că incapacitatea de a exprima emoțiile este cea care afectează anumite organe, îmi dau seama fizic cum s-a întâmplat acest proces în timp, dar atunci nu eram capabilă.

Ca să fac o mică paranteză, pentru că mi se pare foarte important procesul: eu știu că acum sunt în momentul în care pot să îmi asum anumite lucruri. Pe când acum 10 ani, când boala a început, chiar dacă aș fi identificat boala ca fiind legată de emoțiile mele, nu aveam puterea. Cred că e important să ajungi în momentul în care simți că ceva îți face bine, nu doar să încerci pentru că ai vrea și tu.

Care a fost diagnosticul tău și cum l-ai primit?

Pentru că articulațiile mi se inflamau și aveam foarte mult lichid, dar și pentru că aveam probleme inflamatorii din sânge foarte crescute (VSH și CRP la nivel de 100, când limitele pentru inflamația normală din corp sunt VSH 15 și CRP 3), fiind cu genunchii umflați, cu limitarea mobilității, având deja atrofie pe anumite grupe musculare, fără alte probe pozitive (factor reumatoid pozitiv – eu l-am avut tot timpul negativ) mi s-a pus diagnosticul de poli-artrită reumatoidă seronegativă.  Am mers cu acest diagnostic din 2010 până în prezent – nu există persoane care pot să mi-l infirme. Poli-artrita reumatoidă este, în foarte multe cazuri, fără cauze detectabile; are și niște factori care se transmit genetic, dar din start, în spital, la reumatologie, la fiecare consult, era întrebarea: „ați trăit un eveniment stresant în ultima perioadă?” Evoluția bolii s-a asociat tot timpul cu stresul; dar evoluția, nu neapărat declanșarea, deși multe colege de spital cărora boala li se declanșaseră datorită evenimentelor de familie: decese, despărțiri, divorțuri, aveau o evoluție mult mai rapidă decât persoane care, poate, cu 30 de ani de boală s-au menținut pe o anumită linie optimistă, pozitivă, de mișcare. Existau foarte multe cazuri pe care puteai să le pui în paralel cu aceeași boală, cu același debut, cu evoluții diferite, datorită acestui stres din viața lor.

Până nu m-am dus cu corpul în stadiul de a nu mai putea să fac nimic, am chinuit tot ce se putea în mine.

Din 2010 până acum, care a fost procesul tău?

Boala inițial a început în 2008. În 2010 au început tratamentele. În acești doi ani am fost într-o stare de negare. Am simțit tot timpul că nu e ceea ce trebuie să fie în ideea de terapii. Nu înțelegeam explicația din spatele unui tratament. Nu înțelegeam de ce a ajuns corpul meu să răspundă așa. Ce m-a adus pe mine să fiu în poziția respectivă. Din punct de vedere al fizicului, în prima perioadă de boală am forțat foarte mult. Din partea tatălui meu venea mereu: „tu nu ești bolnavă, tu ești doar leneșă, că dacă te-ai mișca, dacă ai face…”. Presiunea de a demonstra că eu nu sunt așa cum el mă credea mă făcea să fac foarte mult efort pe niște articulații deja inflamate, să escaladeze până în momentul în care n-am mai putut să merg.

Și așa a fost prima perioadă. După ce am rămas în scaunul cu rotile, au survenit niște tratamente antibiotice, au tot început să apară tot felul de tratamente, iar complicațiile erau din ce în ce mai mari. În 2012, am rămas, după o cură de antibiotice, pentru prima dată în scaunul cu rotile. În 2012 era puseul acestei presiuni, deși nu puteam să merg, mă duceam în scara blocului, mă apucam de bară și săream într-un picior până la etajul șapte, pentru că eram convinsă că, dacă îi voi arăta tatălui meu că eu muncesc, el va înțelege că nu e despre asta. Munceam foarte mult, și, de fiecare dată a doua zi era mai rău. Până nu m-am dus cu corpul în stadiul de a nu mai putea să fac nimic, am chinuit tot ce se putea în mine.

Într-una dintre ședințele noastre îmi povesteai că trăiai o presiune foarte mare, ca sportiv.

Nicoleta: Presiunea de a fi sportiv de performanță este o altă presiune mentală și emoțională foarte mare. Ideea de a fi apreciată, de a ți se arăta afecțiune doar când câștigi, când ai o medalie, ideea de a nu fi niciodată destul de bun. Întotdeauna, dacă nu ieșeam pe primul loc (alături de sora mea), tata zicea „da, pentru că nu faceți destul, ar trebui să faceți și mai mult”, în condițiile în care ești deja un copil care se antrenează cinci zile pe săptămână, două ore la fiecare antrenament; care își menține și un ritm educațional destul de bun, participă la concursuri și fiind printre cei mai buni din clasă. Era un ritm destul de mare –  în clasa a 10-a am rămas fără ajutorul părinților noștri pentru că ei s-au întors în Republica Moldova, iar noi am rămas singure. Era momentul în care veneam acasă, îmi făceam de mâncare, mă pregăteam pentru a doua zi, îmi spălam hainele, era o presiune forte mare. Lipsa totală de afecțiune, de ajutor, a venit greu. De aici și dorința mea de a arăta tatălui meu că, deși bolnavă, eu muncesc. Doar că supunându-mă presiunii lui, făceam și mai rău părții mele fizice. Mai rău, dar și mai bine, pentru că doar ajungând în limita de jos am avut puterea emoțională să zic „NU”. Abia atingând limitele de nesuportat am ajuns să mă transform, să nu mai las, eu pot întâi să mă iubesc pe mine și apoi să permit celorlalți să ducă iubirea înspre ceea ce îmi doresc eu.

Deci ai simțit presiune și când nu mai puteai să mergi.

Nicoleta: Exact. Presiune, agresivitate, respingere…  au fost niște momente foarte grele, foarte dure. Simțeam că este vina mea că eu nu pot. A fost și pentru tatăl meu un șoc foarte mare. El a fost un om important, cu un fizic puternic. Și atunci, copilul lui să ajungă să nu poată merge, a fost un șoc, o rană. Și s-a luptat cu ea extraordinar de tare și a arătat-o în cele mai grele moduri cu putință.

Deși, de-a lungul timpului, trecând prin foarte multe experiențe negative, mi-am dorit să nu mai fiu, am avut totuși convingerea că la un moment dat va fi bine

Ce altceva ai mai simțit în legătură cu tine în tot acest timp?

Am avut de la începutul bolii convingerea că eu o să fiu bine. Că în timp, o să fiu bine. Că vor trebui să o să se așeze niște lucruri. Niciodată nu am știut ce, și aici tot timpul mă simțeam vinovată că nu știu ce. Că ar trebui să știu și nu știu. Dar am avut convingerea că eu voi fi bine. Deși, de-a lungul timpului, trecând prin foarte multe experiențe negative, mi-am dorit să nu mai fiu, am avut totuși convingerea că la un moment dat va fi bine. Convingerea asta m-a susținut pe linia de plutire.

La un moment dat, după ce am rămas în scaunul cu rotile, am trecut pe tratamente biologice, tratamente care inhibă sistemul imunitar pentru ca el să nu se mai poată ataca. Pentru că asta este boala auto-imună. Am reușit să îmi reiau mersul. Tratamentele acestea sunt foarte puternice, și atunci de la prima perfuzie am reușit să mă ridic și să merg, cu efecte din ce în ce mai scurte, făcusem și o alergie la ele.

În acel timp, tot căutând să mă motivez, mi-a fost foarte greu până să aleg mesajele potrivite mie. Până să știu că un mesaj motivațional poate să nu fie potrivit pentru mine în contextul respectiv a durat mult. Inițial, tot ce venea din exterior luam ca fiind un adevăr general valabil și încercam să îl includ. Și atunci, când a venit partea de iertare, am mers foarte mult înspre biserică. Pe de o parte simțeam că asta trebuie să fac, că eu iert, eu iert, găseam tot timpul scuze, argumente pentru comportamentele celor din jur care m-au rănit și încercam să-i iert. A fost foarte greu. Chiar dacă găsești argumentul, ceea ce s-a întâmplat nu poate fi acceptat ca o chestie ok. Că iertând chestia asta se șterge. Trecând prin zona asta de a forța iertarea, la un moment dat, boala mea s-a super agravat.

După toate aceste tratamente care scădeau imunitatea, am făcut o infecție foarte puternică, pe fondul corpului meu deja foarte slăbit, toate reacțiile adverse la toate tratamentele au început să fie foarte agresive, deja de data asta îmi fuseseră atacate organele, iar tatăl meu se pare că, ce ținea de fizic exterior era total ne-empatic, dar ce ținea de interior – pentru că și el trecuse printr-o boală de tipul ăsta – a avut o compasiune exagerată. Așa că de la tatăl care nu înțelegea nimic și-mi spunea doar cuvinte grele a trecut la tatăl care era foarte grijuliu. S-a schimbat în câteva săptămâni.

Tata a devenit singurul om pe care m-am putut baza. Omul care a fost acolo indiferent de ce a simțit el sau de ce a vrut el. A fost o perioadă în care eu, de la a dori să iert și a mă împăca, am trecut în extrema de a țipa și de a fi agresivă și a cere înapoi tot ceea ce mi s-a luat. Tot ceea ce simțeam că nu a fost bine. Fiind deja în cealaltă polaritate, am fost eu abuzatorul, iar el cel care trebuia să suporte. Chestia asta mi-a dat voie să-mi recâștig toate lucrurile pe care el mi le luase. Să spun totul, iar de data asta să nu mai zic „eu te iert”, să zic „nu, tu asta ai făcut, eu te iubesc oricum, dar asta a avut un impact în viața mea și am suferit”. Până nu am reușit să-l fac să vadă toate lucrurile pe care le-a făcut, nu m-am oprit. Apoi m-am eliberat și de această dependență – nu am mai vrut ca tata să fie sacul meu de box.

La un moment dat îmi era frică să mă mișc dacă el nu era. Să fiu unde el nu era. Pentru că el a fost în acești ani, tot timpul, acolo. A reușit complet diferit față de primii ani, a reușit să zică „suntem împreună în asta”. A fost o schimbare mare.

Atunci am zis „eu nu vreau să fiu așa. Eu vreau să fiu capabilă să simt emoții și în același timp să nu fiu atât de fragilă.”

Am simțit la un moment dat că boala a venit să-mi facă sufletul să fie puternic. Să mă duc în anumite ipostaze în care emoțiile mele să nu mai poată fi influențate de orice. În toată perioada de boală, la început, când încă mai puteam să merg, mă îndrăgostisem de cineva. În momentul în care am aflat că el avea pe cineva în viața lui, ceva destul de solid, am somatizat și nu am putut să merg o săptămână. A fost momentul în care am realizat cât de mult mă las pe mine să fiu controlată. Atunci am zis „eu nu vreau să fiu așa. Eu vreau să fiu capabilă să simt emoții și în același timp să nu fiu atât de fragilă.”

La prima întâlnire, mi-ai spus: Ema, eu știu că am ales asta. Poți să povestești puțin?

Partea asta a fost cel mai greu de acceptat. Pentru că intervine ideea că, dacă tu ai ales să fii așa, poți să alegi și să ieși. Nu e chiar așa, pentru că alegerea vine într-un context. Eram copil și simțeam că mama mea are nevoie să fie protejată, iar tatăl meu nu vede lucrurile cum ar trebui să le vadă. Simțeam că nu ne prețuiește și, dacă ar fi aproape de pierderea unuia dintre noi, el s-ar schimba. Atunci, copil fiind, am avut o alegere. Ar mai fi fost și o altă alegere: aceea de a nu mai fi. Dar eu voiam să trăiesc; doar că voiam ca lucrurile să se schimbe. Și atunci, în momentele acelea, am ales să trăiesc o situație care îl va schimba pe tatăl meu.

De obicei, lucrez ceva timp cu oamenii până ajungem la concluzia asta. E o conștientizare majoră pe care ai avut-o și e ceva ce se întâmplă foarte des: un copil care încearcă să deturneze atenția de la ce se întâmplă în familie, spre sine. Am descoperit noi la un moment dat încercai să scapi de presiunea pe tine ca atlet, doar că presiunea nu s-a dizolvat, ci a continuat în noul context.

Presiunea de a fi atlet, teama că tatăl meu va pleca. De mici părinții ne spuneau „eu nu aș sta cu tatăl tău” , „eu nu aș sta cu mama ta dacă nu ai fi tu”, și atunci, copil fiind, te gândești că dacă tu nu erai, părinții tăi ar fi fost fericiți. „Dar ce ar fi dacă eu aș dispărea?”

Ce căutam în terapie nu era doar o conștientizare, ci o acțiune, nu doar să înțeleg. Terapia, până atunci, mă punea doar în situația de a mă gândi la lucruri pe care deja le știam. Aici a venit foarte bine Theta, pentru că s-a dus acolo unde eu nu puteam merge.

Partea de conștientizare a venit natural spre mine. Eram constant atentă, să știu dacă sunt în siguranță, era instinctul de supraviețuire. De aici a venit o capacitate foarte mare de a citi oamenii. Fiind foarte atentă la ceilalți, când eu am fost cea care suferea, a fost ușor să îmi dau seama ce emoții am și de ce le am.

Ce căutam în terapie nu era doar o conștientizare, ci o acțiune, nu doar să înțeleg. Terapia, până atunci, mă punea doar în situația de a mă gândi la lucruri pe care deja le știam. Aici a venit foarte bine Theta, pentru că s-a dus acolo unde eu nu puteam merge. Cu lecția ajunsă aici, cu asumarea ei, dacă nu reușești să ștergi acel impact negativ, nu reușești să treci peste, mereu vine prima reacție, aceea de apărare, de atașament. Aici am fost impresionată să văd cât de multe lucruri din trecut le-am tradus în convingeri, teamă și acțiune. Pentru mine a fost cel mai șocant – pentru că de celelalte eram oarecum conștientă – să îmi descopăr statutul meu de povară. Îți spuneam că eu nu pot să cheltui ceva dacă nu am aprobarea tatălui meu. Ne-am întors în timp și tu ai spus „Care este prima ta experiență legată de bani?” și mi-am adus aminte exact scena în care tatăl a zis „dacă ați fi fost doar una sau două, puteam să îmi permit, dar sunteți trei”, iar eu eram al treilea copil. Eu eram povara.

Tatăl meu, azi, nu e un om zgârcit, dar ca să îi accept darurile a fost nevoie să intru să curăț aceste credințe.

Credințe care au fost integrate de tine ca adevărul tău. Și nu ai de unde să știi până nu explorezi – și asta facem într-o meditație – explorăm acele adevăruri pe care le luăm de bune despre noi, dar care, poate, nu ne servesc, și atunci le putem elibera.

Da.

Mă uit așa în urmă – noi ne-am văzut regulat, cu pauze, pentru că mai călătoream, iar de la o ședință la alta tu făceai mari progrese. Stăteam liniștită, făceam ce am de făcut, dar tu, de la o ședință la asta, veneai cu câte un organ vindecat, pe rând: vezica, apoi ochiul… într-o zi ai venit doar în cârje și am aflat cât ești de fapt de înaltă. Cum am văzut eu toată povestea asta a fost cu mare admirație față de tine și cu mare uimire față de proces, față de practici cărora încă nu le înțeleg complet impactul, eu le las să lucreze și apoi observ – iar ceea ce observ e ceva extraordinar.

Făceam recuperare, dar era legată mai mult de pat. Făceam masaj. Mă simțeam într-o zonă foarte neagră și mi-era foarte frică – de orice. Eram într-o stare de încordare permanentă. Mă așteptam să vină răul. Îmi veneau toate gândurile – că mă urc în lift și va cădea liftul, că va da mașina peste mine, etc. și mi-am zis atunci, Doamne, te rog, dă-mi ceva să rezolv chestia asta, pentru că nu e ceva ce pot să rezolv singură. După câteva săptămâni am văzut postarea în care spuneai cum ai reușit să depășești dependența de pastile, problemele fizice, și cum corpul tău a devenit puternic prin Yoga. Eu mereu mi-am dorit să integrez partea asta, dar tot ce citeam ținea mult de fizic, iar atunci îmi era imposibil, iar tot ce era acolo era prea mult. Mă gândeam că dacă aș ajunge în India, ei ar ști ce să facă. Ar înțelege că eu nu pot să stau sucită. Când am citit postarea ta, am zis „India a venit la mine.”

Când am înțeles, uite ce bogăție mare, și e aici.

Eu nu am venit cu așteptări – am venit cu ideea de „eu vreau ca lucrul ăsta să mă ajute. Cum anume mă va ajuta, vom vedea. Nu am venit să mă vindec, să găsesc nu știu ce răspunsuri, am venit să fac și să-mi ajut corpul. De asta consider eu că lucrurile au fost extraordinar de puternice. De fiecare dată când intram într-o terapie, intram ca să vedem ce e acolo și să rezolvăm. Chiar și pe partea de yoga, intram să deblocăm, fără așteptare față de ce va urma, iar acest lucru mă lăsa pe mine să fiu deschisă și uimită.

De exemplu, după prima ședință de Theta am plâns două zile. Mi-am dat seama unde sunt, a fost o chestie de procesare. După două zile de plâns, a fost liniște. M-am simțit altfel. Ușor, ușor, la fiecare terapie, simțeam că merg acasă și nu mai sunt împovărată sau dependentă. Iar Yoga a venit să accelereze procesul. Eu eram dependentă de tatăl meu – o dependență isterică: dacă urcam scările fără el, mă gândeam că voi cădea, doream ca el să fie mereu lângă mine. A doua zi după ce am lucrat pe subiect, tata s-a dus să bea apă, eu am rămas singură și am zis „eu pot”. Evoluția asta, de la a mă ține mereu de tata, la a nu trebui ca el să fie acolo, cu tot cu frică, a fost uimitoare. Am mers până la capătul scărilor.

Îmi aduc aminte că am lucrat centrul emoțiilor, aflat în zona pelvisului, și apoi ai venit și mi-ai spus că vezica ta s-a vindecat.

A fost așa de fiecare dată. Când am lucrat pe centrul inimii am reușit să stau dreaptă și să nu mai simt povară, când am lucrat pe centrul gâtului, nu m-a mai durut tiroida. Tocmai pentru că nu aveam așteptarea să vindece ceva, se întâmpla altfel decât eu credeam că lucrurile funcționează. Yoga a fost o chestie foarte puternică. A venit să îmi arate că există o putere atât de mare interioară. Intenția de a fi într-un anumit mod atent în corpul tău… la prima ședință de Yoga, mi-ai spus „hai să aruncăm o privire înăuntrul corpului tău” și eu ți-am spus că, de la brâu în jos, e negru. Așa era – un blocaj mare. Când blocajul s-a dus, când a început să îmi intre energie și în picioare, am început să mă simt completă, am simțit că picioarele s-au atașat.

A fost ceva tot timpul ăsta care a rezonat foarte mult cu tine? Ce a rămas?

Nu știu ce NU a rămas! Ce a fost foarte fain la tot ce am lucrat a fost ideea de flexibilitate și ajustare. Niciodată nu ne-am setat să fim într-un anumit fel am putut fi acolo când ieșeau la suprafață anumite lucruri. Am putut fi prezente – noi am avut și o chimie, o relație frumoasă. Capacitatea ta de a mă simți, efectiv, chiar și când facem Yoga, de fiecare dată când spui ceva, e exact corecția de care am nevoie. E ca și cum îmi citești gândurile. Am impresia că, undeva, îți depășești prezența fizică, intri în câmpul meu și simți. Niciodată nu a fost mai mult decât am putut. Simți și când e nevoie să mă corectezi, dar și când eu nu mai pot și îmi spui „mai avem un pic”. A fost foarte fain pentru mine să văd că tu înțelegi. Mereu m-am simțit susținută. Am putut să vin cu toate vulnerabilitățile, cu toate lucrurile care ar putea suna greșit și anapoda… toată vina pe care am simțit-o, aici s-a evaporat și nu a mai fost. Am putut să fiu deschisă cu chestiile mele cele mai intime, cu chestiile legate de relațiile mele pe care nu am reușit să le spun niciunui prieten. Lucruri atât de intime încât nu vrei să le recunoști față de tine. Aici nu a fost nevoie să intru într-o stare de supraviețuire – și eu le-am avut de multe ori. Au fost momente când de pe o zi pe alta, totul era doar despre supraviețuire. Să mănânc, să iau pastile, să dorm.

Orice venea în exces nu avea cum să funcționeze. Uneori, oricât de mult ne-am dori, lucrurile nu se pot schimba. Și tocmai pentru că vrem să le schimbăm înseamnă că nu acceptăm starea de fapt și intrăm într-o groapă și mai adâncă. Când îți dai seama că nu e nimic ce pot face, și trebuie să supraviețuiesc. Aici am reușit să dau deoparte toate mecanismele mele de supraviețuire. Să văd cine sunt eu. Și ce vreau eu. Și ce vreau de la viața mea. Eu îmi doream să arăt bine, să fiu sănătoasă, dar mi le doream pentru că ele sunt un bine general valabil.

La o ședință despre scopul vieții a venit ideea că mersul e doar un instrument. Până atunci, fusese scopul. Iar asta te obosea foarte tare. Nu exploraseși „De ce vreau eu să merg. Pentru ce.”

La un moment dat, vindecarea devenise nu o etapă, cu un scop al vieții. Iar atunci, la întrebarea „care e scopul meu”, ce vreau să fac după ce mă vindec, pentru ce sunt eu aici, am descoperit că vindecarea este o etapă prin care corpul meu trece și prin care eu învăț.

Intervine foarte fain partea de Theta în ideea de a reuși să cobori înauntrul tău și a vedea de ce există modelul ăsta pe care eu îl tot repet – fie că este comportamental, emoțional, sau mental, sau te trezești în postura de a te simți vinovat, sau de a-ți exprima emoția. Ce a declanșat si cum schimbi. Cum folosesc situația asta, de exemplu conflictul, ca să îmi fac bine?

Spui ceva foarte important acum, pentru că și conflictul este un fel de a te uita la o situație, a-i spune pe nume și a lăsa tensiunea să se consume pentru a putea ajunge la obiectivul de pace. Până la urmă, asta ne dorim. Mulți oameni cred că practicile de meditație sunt pentru a cultiva o stare de bine, de înălțare… ceea ce e o iluzie, e escapism spiritual, medităm doar ca să ne simțim bine, să trăim doar emoții drăguțe. Felul în care noi am lucrat aici a fost doar pentru vindecare, iar vindecarea presupune întâi a te uita la rană. Prin meditație, ajungem la straturile cele mai profunde ale conștiinței, ca să vedem care e credința de bază care susține toată situația și care face situația să se repete. E ca și cum, când renovăm o casă, prima oară coborâm în subsol și curățăm, nu stăm doar în pod. Se curăță acolo și mergem în subsol de oricâte ori e nevoie.

Ca să mă refer la evoluția mea, Theta și Yoga au trezit de multe ori în mine stări conflictuale. Sunt momente în care te schimbi. Îți dai seama că ce ai făcut până acum nu-ți mai place. Scopul nostru este să fim mai ancorați în prezent, decât mai înălțați spiritual. Cu mintea acolo, într-o energie curată, dar cu corpul aici. Înălțarea spirituală presupune că te detașezi de corp, toată chestia asta de iluminare e un lucru spre care nici nu avem de ce să tindem.

Asta e iluzia care se propagă acum. Ce avem de făcut este să ne trăim viața asta, care a venit ca un dar, cu libertate, cu asumare. Existența presupune toate aspectele, și când știm să fim lângă toate aspectele, ele pot fi și vindecate. Când îți observi trauma, și înțelegi de unde a venit, o poți și vindeca, ți-ai curățat subsolul și mergi la etajul 1 și vezi că e din ce în ce mai multă lumină, dar ești tot în casa ta. Iar casa este corpul, viața ta. Și văd că îți sclipesc ochii 🙂

Mi-am adus aminte cum am început eu terapia. Vindecarea unui om în scaun cu rotile implică toate aspectele vieții lui. Mă gândeam la chestia asta și mi-a venit în cap ideea unei drone. O dronă pe care vrei s-o pilotezi și fiecare dintre elicele dronei reprezintă: fizicul, emoținalul, spiritualul. Dacă zboară doar elicea fizicului, drona se întoarce într-o parte și intră mai adânc în pământ. Așa eram eu înainte să vin aici. Făceam foarte multe terapii fizice și, cu toate astea, deși evoluție fizică era, starea mea era din ce în ce mai rea, deveneam tot mai frustrată, obosită, încrâncenată. Nu reușeam să mă bucur, nu reușeam să mă desprind ca o dronă de sol, mă înfundam. Cu Theta și Yoga am simțit că este despre tot. Totul este un proces în care fiecare își are locul lui. Lucrurile funcționează într-un ansamblu. Nu poate să fie doar despre Theta și Yoga – toate sunt împreună. Vii, faci o ședință, și mergi acasă și incluzi ședința în procesul pe care îl ai tu. Ce fac azi în funcție de ședința pe care am avut-o ieri?

Exact. Nu este doar despre ceea ce am lucrat – deși a deblocat foarte mult, a potențat.

Ce am lucrat noi a dus vindecarea la un alt nivel. La un nivel de bucurie, de prezență, la un nivel la care eu aleg fără o conștiință a sacrificiului.

Iar de pe acest fundal tu ai început să-ți trăiești viața diferit.

Nu e corect nici să zici că nu a contat, pentru că dacă nu ar fi fost terapia, eu nu aș fi fost astăzi aici. Deci, practic, a fost ca un catalizator.

În tot timpul ăsta am văzut la tine o prezență enormă, puternică în viața ta. Ai avut și momente în care ai obosit, când ai vrut să-ți abandonezi procesul, dar ți-ai revenit. Și subliniez asta, pentru că mulți oameni cred că dacă se apucă de o practică se schimbă complet viața, chiar dacă ei fac celelalte lucruri la fel.

O dată cu ceea ce ai lucrat în ședință, alegi să acționezi în conformitate cu ceea ce ai schimbat. Dacă faci o ședință și te duci acasă și nu lucrezi cu tine după cepleci, în dorința de a avea totul instantaneu, uiți că vindecarea este ceva pe termen lung. Odată ce alegi să le integrezi, ele îți schimbă viața, dar dacă nu le integrezi, ele nu au putere.

Exact. Yoga este un stil de viață. Prin sesiunea respectivă învățăm, practicăm acel stil de viață. Cultivăm acel stil.

Unde esti tu acum în procesul tău?

Sunt într-o etapă de curaj. Eu cred că există două etape în vindecare – cea legată de a opri răul pe care ți-l faci, iar a doua etapă este cea în care, după ce ai rezolvat blocajele, te duci tot mai sus. E ca atunci când învățăm ceva: la început umplem golurile. Apoi spui: simt că dacă integrez partea de sens, de plăcere, de bucurie, îmi va fi bine. Simt că nu am nevoie, dar pentru că o fac, mă ajută să evoluez mult mai repede. Sunt într-o zonă de curaj, pentru că lucrurile vin mult mai asumat. Dacă fac o dietă, nu o fac pentru că mi-e teamă că, dacă nu o voi face, mă va durea; fac o dietă pentru că aș vrea să văd cum se comportă corpul meu, să văd dacă pot să îi dau un boost. La fel și cu exercițiile: „hai să mă mișc, să văd cum o să fie genunchii mei după azi.” Îmi asum și când zic că nu vreau. Încă nu sunt omul care se trezește dimineața și are totul pus la punct. Dar când nu răspund nevoilor și apare frustrarea, sunt aici să văd. Nu răspund imediat, nu am permanentă atenție. Chiar și cu dependența de telefon – uneori aleg, alteori aleg să NU mai repet acel lucru. Din ce în ce mai des aleg să nu repet.

Discuția mea cu picioarele acum este: „Vă mulțumesc că sunteți aici. A fost atât de greu și pentru voi, pentru fiecare celulă în parte. Dar sunteți aici. O să fie bine. O să mergem împreună.”

Tu mi-ai trimis la un moment dat un video în care mergeai fără cârje.

Theta m-a învățat că nu este doar despre picioare. Este și despre organe. În Theta mi-am dat seama că evoluția mea avea să fie așa cum corpul meu are puterea de regenerare. Am reușit să mă gândesc la picioarele mele și s-a schimbat modul în care eu îmi vorbesc mie. Discuția mea cu picioarele acum este: „Vă mulțumesc că sunteți aici. A fost atât de greu și pentru voi, pentru fiecare celulă în parte. Dar sunteți aici. O să fie bine. O să mergem împreună.”

Până acum, mă vedeam în oglindă și ziceam că picioarele mele sunt strâmbe. Acum, mă văd pe dinăuntru. Văd și ce nu se vede. Mi-am dat seama că și partea abdominală are o influență mare. Mă simt altfel. Simt ca și cum am conștiința faptului că tot ce fac influențează. Sunt ancorată în prezent.

Acum un an jumate, când am venit, mă aducea tata cu căruțul iar mă punea pe căruț. El mai lua de pe căruț și mă punea pe pat. Acum vin de la mașina parcată în fața blocului până sus cu cârjele, mă așez singură, am etape din antrenament în care merg fără cârje în care merg doar cu picioarele, păstrez cârjele pentru a-mi ține echilibrul. Aici e o chestie pe care simt să o menționez: evoluția nu vine brusc, vine treptat. Ea trebuie integrată. Când am reușit să merg prima oară fără cârje, așteptarea tatălui a fost să merg complet fără cârje. Lucrurile nu sunt chiar alb și negru. Evoluția e ceva ce trebuie integrat. Nu e un salt. E o chestie de zi cu zi. Uneori mergi mai greu, dar tot e un mers înainte.

Acum un an jumate, când am venit, mă aducea tata cu căruțul iar mă punea pe căruț. El mai lua de pe căruț și mă punea pe pat. Acum vin de la mașina parcată în fața blocului până sus cu cârjele, mă așez singură, am etape din antrenament în care merg fără cârje în care merg doar cu picioarele

Cum o să fie după ce mergi din nou complet?

Plin de experiențe. Mare parte din dependența de telefon a venit prin faptul că nu puteam experimenta ceea ce îmi doream: mâncare, soare, ploaie – când eram bolnavă, dacă venea ploaie, ai mei mă țineau ca pe un cocoloș și eram super acoperită. Nu simțeam nimic. Dorința mea de a simți ploaia pe pielea mea, sau vântul, sau răceala e foarte mare. Uneori, la plimbare, când mă prinde ploaia, tata zice: „Hai, că te plouă!” și eu: „Nu, că mă plouă!”

Vreau experiențe trăite cu prezență, nu în ideea de a fugi în experiențe. Nu simt să merg la capătul globului, ci vreau plimbare desculță prin pădure. Îmi doresc lucrurile mici.

Îmi aduc aminte când mi-ai spus că vrei să îți faci singură o limonadă. Să îți gătești.

Da, am gătit înainte, când puteam să merg. Când a venit etapa asta de boală, gătitul mă obosea.

Mi-ai povestit și despre dans.

Da, și dansul. Întotdeauna am avut imaginea asta, că artiștii că oamenii sunt niște oameni nerezonabili. Iar acum vine spre mine partea asta de artă, și mai ales de dans – ca experiență de trăire în propriul corp. Și acum, când aud o melodie, îmi vine să dansez. Închid ochii și chiar dacă mișcarea este limitată, simt că dansul meu e mult mai mare decât corpul.

Vindecarea este despre blândețe.

Mai e ceva ce vrei să le spui oamenilor?

Nicoleta: Simt să spun că vindecarea nu trebuie să fie o presiune. Deși există, natural, o dorință foarte mare de vindecare. Blândețea trebuie să fie cea cu care ne ghidăm vindecarea. Dacă venim cu agresivitate, ne vom închide și mai mult în boală. Vindecarea este despre blândețe.

Mulțumesc din suflet. Mă bucur să-ți fiu alături și te iubesc.